Mi-e greu să cred că există cineva în țara asta, care a depășit vârsta majoratului cel puțin, să nu fi auzit măcar de marele jucător și antrenor de fotbal Gabi Balint. Care a dovedit că nu este doar un maestru al balonului rotund ci omul are și talent în așezarea cuvintelor. Vă las și pe voi să apreciați, după ce îi veți citi amuzanta pățanie:
„E ianuarie 1968 și abia ce-am împlinit 5 ani. E foarte dimineață și foarte frig, dar mă trezesc primul, la vârsta asta chiar e ușor. Mai mult, cred că n-am dormit de emoție toată noaptea. Și de ce să nu profit? Acum nu există snooze-ul și cearcănele oboselii de om mare, există doar nerăbdarea, sandvișurile în șervețel ale mamei, tata și pălăria lui de vizitat și zâmbetele din tren. Care tren? Stați să vedeți!
Plecăm la unchiul Gyuri, fratele geamăn al tatei, pentru prima oară în acest an de când s-a mutat la Rodna. Abia aștept, mereu îmi place freamătul ăsta din casă înainte să plecăm la drum. Până și mama e mai veselă, mai frumoasă, îi luminează fața si mă încalță cu șosetele alea bune. Are grijă să nu fie niciuna ruptă în călcâi. Mergem la unchiul Gyuri, nu putem să mergem oricum la neamuri. Mai ales că ne pregătim de o săptămână de excursia asta, o decizie luată împreună, după multe dezbateri în casă.
Mă rog, ai mei au tot dezbătut, că la 5 ani nu prea iei cine știe ce decizii, în afara de: “Mănânci ciorba aia sau mănânci bătaie?”. Dar îmi place sa cred că a contat și entuziasmul meu. Nu știu voi, dar eu și acum, când plec și până la margine de București cu motorul, mi se pare că plec în vacanță și mă entuziasmez singur ca fraierul. Și ce îmi mai place!
Și, să fie clar, Rodna nu e vreo margine de București. Oraș minier, la poalele munților Rodnei, foarte aproape de noi. Rodna mea era mai mult de atât. Tare îmi plăcea să merg acolo când primeau minerii salariul, așa cum aveam să descopăr mai târziu, în anii de adolescență. Făceau minerii mei niște beții extraordinare, care se terminau întotdeauna cu bătăi ca în filmele western de la cinema. Aveam senzația că mă aflu în Texas. Sa fi avut un telefon cu cameră pe vremea aia, rupeam Youtube-ul in două. Vă zic! Pentru că era o adevărată aventură să te plimbi pe strada principală și să vezi cum ieșeau minerii în șuturi și-n pumni din birturi. Unde mai pui că aveai ocazia sa-ți îmbunătățești și vocabularul. De înjurături, bineînțeles. Mi-au prins bine, apoi, pe stadion. Nu mai aveau cu ce mă surprinde fanii adverși. Eram imun, ba chiar îmi venea, să îmi pun mâinile în șold cum făceau minerii mei când se îmbufnau ți sa le strig uneori spre tribuna: “Mă copii, eu am crescut la Rodna, la minerii lui unchiul Gyuri. Balint is not impressed! Vă pupă tata!”.
Si, să nu mă înțelegeți greșit, deși urăsc rău de tot și nu sunt de acord cu actele de violență, așa cum s-a întâmplat în ’90 la București, acolo era un altfel de bătaie. Bătaia e ruptă din Rodna, ar suna mai bine celebra vorbă, pentru că nu avea nimic rău în ea. Minerii mei îmbufnați nu mă speriau, nu erau atât de agresivi pe cât ar fi acum să văd doi oameni ca se bat pe stradă. Era o încăierare cu gust de rachiu, o refulare, mai degrabă. Știam că nimic nu se poate întâmpla rău, că nu se pot lovi cu adevarat, că a doua zi în mină își țin lanterna unul altuia și își riscă viețile împreună. Restul e doar western de cinema. Iar înjurăturile? Pffff! V-aș reproduce câteva aici, dar mi-e că apoi trebuie sa mut povestea asta la +18 și să îi pun și bandă din aia: “Atenție, conține limbaj explicit de miner simpatic, varianta vintage, Rodna , anii 70!”.
Dar, revenim.
Am 5 ani proaspăt împliniți și sunt înfofolit până peste cap. E iarnă rău afara, și noi mergem spre gară, înțoliți ca pentru neamuri, dar cu tata cam stresat. Mă trage lângă el, își ia mină de om serios și cu o voce gravă îmi zice:
– Măi, fii atent aici ce-ți spun! În tren, când o sa te întrebe controlorul câți ani ai îi răspunzi că ai patru ani și jumătate. Măi, ai înțeles?
– Am înțeles (Aha, deci, asta era! Mare scofală, bine ca nu s-a întâmplat ceva mai rău!)
– Deci, câți ani ai?
– Am patru ani și jumătate! (Hai, mă tată, că nu-s copil, am înțeles, ai încredere in mine!)
– Bravo! Uite, ia un leu să-ți cumperi Eugenia!
(Eeeei, așa să tot pleci la drum!)
Când ai un buget al tău pentru Eugenia, e clar, toate drumurile duc la Bufet (așa îi spuneam cârciumii din stațiune). Un fel de birt. Și nu doar c-aveam un leu, dar aveam și tupeu. Ai mei mă lasă să mă duc singur la Bufet, să vadă dacă ma descurc. Fără emoții, intru val-vârtej, trec ca un zmeu cu un leu printre cetățenii turmentați și fumul de țigară (4 ani jumate?! Pe naiba, ma simțeam de cel puțin 14 ani jumate!) și într-un final ajung la tejghea. Cum mă simțeam eu zmeu, mai c-aș fi cerut și-o bere lângă Eugenia, dar, na, trebuia să mă ridic pe vârfuri ca să mi se vadă capul. Cu chiu, cu vai (acum știu prin ce trec femeile când poartă tocuri din alea înalte cât tejgheaua, că și eu abia îmi țineam echilibrul), reușesc să flutur bancnota de un leu și cer, ca un bărbat adevarat de 14 ani și jumătate: “Euuugeeeniaaaaa, vă rog!”
– De toți banii?, mă întreabă omul de dincolo de tejghea.
– De toți!, strig eu de jos (la propriu, de jos, de foarte jos!), deși nu înțelegeam prea bine întrebarea.
Și mă trezesc în brațe cu șapte pachete de biscuiți, plus rest câteva monede, spre surprinderea mea, dar mai ales a lor mei, care nu înțelegeau cum m-am descurcat cu un leu să mă întorc cu atâtea Eugenii. Acum că stau și analizez, cred că bietul om era la fel de turmentat ca și restul cetățenilor din Bufet și a confundat bancnota de 1 leu cu cea de 5 lei. Semănau bine între ele.
În fine. La 4 ani jumate (Repetă, Gabi, repetă! Ai 4 ani jumate, 4 ani jumate, paaatruuu aaaniii jumaaaate), nu iți pierzi prea mult vremea cu calculele astea. Bine c-aveam suficiente provizii pentru drum. Așa ca ne urcăm noi în tren, eu și mai fericit decât plecasem și o pornim agale (și când zic agale, chiar agale era, că nici atunci CFR-ul nu mergea mai repede), spre munții Rodnei încărcați de zăpadă, de n-am pomenit în viața mea atâta alb. Zăpadă în gară, zăpadă pe munți, pe sub munți, pe langă munți, zăpadă pe tren și, mai ales, zăpadă în tren. ÎN TREN! Căldură aveam doar în suflet. Sufletu’, adică!
Ce mai conta, eu eram fericit, făcusem prima afacere din viața mea, până și alor mei le râdeau ochii, intraserăm toți în atmosfera de vacanță. Încă 2 stații și ajungem la destinație, că hop și controlorul.
Un tip grăsuț (bine, bine, gras bine, dar nu e frumos să tastez asta cu voce tare, nu?), cu mustață mare și stufoasă, plină de promoroacă. Ne salută, duce mâna la chipiu și spune cu iz de superioritate:
– Bună ziua și biletele la control, vă rog!
Îi dă tata biletele pentru el și mama, mustăciosul meu le ia, le analizează, le perforează tacticos (tic-tac-tic-tac, știți sentimentul ăla când pare că totul se mișcă în slow motion?), și apoi se uită la mine, mă analizează din cap până în picioare, mă perforează tacticos din priviri și îl întreabă pe tata:
– Păi, și băiatul?
– Încă n-are nevoie de bilet!, îi zice tata cu atâta emoție în glas, că m-am prins și eu, la cei patru ani și jumătate (repetă, Gabi, 4 ani jumate, 4 ani jumate, 4 ani jumate, 4 ani jumate…) că minte de îngheață apele! (la cat era de frig în tren, nici nu era greu să înghețe ceva).
Mustăciosul meu rânjește malefic și insistă:
– Știți, pentru copiii peste 5 ani se cumpără bilet la jumătate de preț.
Apoi, baaaam, ca în filmele de groază, se apleacă spre mine, eu mă simt iar mic, mic, mic ca după tejgheaua de la Bufet, doar că acum îl și văd pe omul din fața mea, care se uită ochi în ochii mei, de îmi îngheață și mie tot sângele în vene (bine, la cât era de frig în tren… parcă am mai scris asta…). Și pe un ton de Moș Crăciun, personajul ‘horror’ al copilăriei mele, mă întreabă rar, în slow motion, cu fiecare cuvânt apăsat:
– Ia spune-mi, copile, câți ani ai tu?
Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit!
Știți zgomotul ăla din filme, când se oprește inima pentru moment, pe masa de operație?)
Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit!
(Și dacă viața era un film, cred ca îmi cânta și o vioară dramatic pe fundal!)
Am crezut că acolo fac infarct, fac pe mine, fac eu ceva și gata, mor la 4 ani jumate, 4 ani jumate, 4 ani jumate, repetă, Gabi, nu te panica, 4 ani jumate. Cu lecția în cap, știind exact ce trebuie să răspund, stai liniștit, tată, rezolv eu situația, îmi iau inima în dinți și îi răspund mustăciosului:
– În tren am patru ani și jumătate, dar acasă am împlinit deja cinci. Să vă spun și-o poezie? 
P.S. Fotografia e de atunci, când plecam spre gară și mama avea plasa plina de Eugenii.” – de Gabi Balint
Ei? Ce ziceți? Puteți îi puteți distribui povestea, acum, că v-ați convins! 🤗
Mă puteți urmări și pe Instagram– Bogdan Bănică, președinte executiv Sindicatul Național al Polițiștilor din România DECUS
Discussion about this post